Pe vremea aceea, nimeni in lume nu mai avea obiceiul de a recita poezii. Toate versurile scrise vreodata zaceau prafuite in Biblioteca, uitate. Doar ea, Fantoma Poeziilor, umbla din carte in carte prin sala mare a Bibliotecii, in cautarea unor comori ratacite. Daca aveai curiozitatea de a trece pe acolo in noptile senine, o puteai auzi cum recita incetinel:
"Între zidurile negre nu se naşte niciodată
Un copil căruia-n viaţă fericirea-i va fi dată.
Poat’ să aibă munţi de aur, el doreşte doar iubire;
Numai dragostea contează, banii n-aduc fericire.
De iubirea a găsit-o, banul îl tot ocoleşte;
Ce-nţelege din iubire trenţărosul ce cerşeşte?
Iar de are ascunse-n hrube bogăţii lucind în bezne,
De-are dragoste deplină şi în jur flori şi miresme,
Boala-l macină cu râvnă, de nu – e de hoţi prădat;
Tam-nesam îşi rupe-o mână, îl muşc-un câine turbat.
Nu există fericire, însă viaţa e frumoasă;
E mai bună decât moartea viaţa cea mai ticăloasă!" - Blestemul... celei ce stie
In timp ce alte fantome dantuiau fara grija, pluteau pe nori albi sau spionau pe la geamurile copiilor, sa afle daca si-au terminat de scris temele si daca s-au culcat devreme, Fantoma Poeziilor mai deschidea cate un volum si recita:
